Vulnerabilizarea nu este o slăbiciune. Nu oricine poate să se vulnerabilizeze.
Vulnerabilizarea presupune curaj. Pentru a arăta ce avem în interior, într-o societate care a asociat puterea cu neexprimarea sub nicio formă a conținuturilor sensibile, ne trebuie curaj. Și ce numesc curaj nu implică lipsa, ci conștiența și asumarea fricii. Ne e teamă și folosim combustibilul acestei emoții pentru a acționa sau, altfel spus, acționăm mulțumită fricii, nu în pofida ei.
Vulnerabilizarea presupune putere. Pentru a gestiona emoțiile care vin în flux, când avem atât de puțină experiență cu ele, ne trebuie forță. Nu am fost învățați nici că e absolut în regulă să simțim, nici cum să gestionăm emoțiile mai puternice. Mai mult, când ne-am manifestat furia printr-un comportament indezirabil, am fost numiți „răi” și pedepsiți. Nu ne-a explicat nimeni că furia este firească și bună, că felul în care am acționat conduși de această emoție puternică este unul care nu este acceptat, dar că există moduri sănătoase și ecologice pentru a exprima furia. Când ne-am exprimat tristețea sau frustrarea prin plâns, am fost numiți „slabi” și admonestați. Ce am înțeles, prin asociere emoțională, desigur, a fost că e rău și o dovadă de slăbiciune să simțim și că e încă și mai rău să arătăm ce simțim. Așadar nu ne vulnerabilizăm și pentru că ne temem că nu putem face față la ce se trezește în interior și ca urmare a ceea ce memoria implicită ne avertizează că ar putea veni din exterior.
Am asociat aceste două importante resurse vulnerabilizării doar pentru a contrabalansa credința care persistă astăzi că termenul este sinonim cu slăbiciunea. Perspectiva personală este una de normalitate: un om care se vulnerabilizează se manifestă consistent cu cine este. Aș spune, simplu, că este om și se și arată om.