Mulți dintre noi vrem să scăpăm de emoții. Nu ne plac emoțiile nostre, pentru că ne fac slabi sau reactivi în relațiile noastre, prea emotivi în anumite contexte de viață sau profesionale. Emoțiile ne copleșesc, ne perturbă, ne întunecă gândirea.

Dar asta se întâmplă nu pentru că simțim emoții, ci pentru că ele au ajuns să ne controleze viețile, nu să le informeze, așa cum este firesc.

O emoție este, prin natura ei, adaptativă. Emoțiile în sine sunt considerate forța creatoare din interior și organizatoare în viețile noastre.

Ele semnalizează ceva important pentru noi:

* simt frică și am nevoie să fiu protejat;

* simt tristețe pentru că-mi lipsește mama și am nevoie să fie lângă mine și să mă aline;

* simt rușine și vreau ca mama să vadă că am făcut o greșeală (nu că sunt rău!), dar tot să mă iubească;

* simt furie și am nevoie să-mi fie respectat ritmul, limitele, spațiul.

Tot emoțiile sunt cele care coordonează experiența, îi dau o direcție, pregătind corpul pentru acțiune, spre a ne fi bine. Cel mai uzitat exemplu este cel al fricii care pregătește corpul pentru comportamentul de fugă sau de luptă. Voi da un exeplu cu o emoție care nu este atât de puternic angajantă, tristețea. Un copil poate simți tristețe. Dacă această emoție primește spațiu pentru a fi exprimată și va fi pusă în cuvinte de către copil sau chiar de părinte, poate spune că cineva sau ceva îi lipsește copilului. Cu această informație, chiar și un copil știe ce să facă pentru a împlini nevoia semnalizată de tristețe: „hai să o sunăm pe bunica!”.