De ce țip și cum mă ajută Psihoterapia experiențială focalizată pe emoții

Psihoterapia experiențială focalizată pe emoții este o abordare bazată pe proces, pe punere în act în cadrul terapeutic a dificultăților interioare cu care se confruntă omul în relațiile sale importante, în anumite situații de viață sau profesionale. Și vizează transformarea simțită în interior, care se va vedea, firesc și nemijlocit, la exterior.

Sunt reacții, comportamente care nu ne plac la noi și care ne lasă cu un sentiment de vinovăție, frustrare, lipsă de speranță, poate. Sunt și comportamente, atitudini care nu ne plac la ceilalți și care produc în noi furie, rușine, resentimente. Aceasta este partea la vedere, care, deși accesibilă nouă și celorlalți, este atât de dificil de liniștit. Și asta, pentru că ceea ce se vede este doar un efect. Reacțiile impulsive, automate și dezadaptative au în spate o suferință neadresată și neprocesată într-o manieră sănătoasă, un blocaj emoțional.

Ori, de acest blocaj emoțional ne apropiem în intervenția terapeutică cu focus pe emoții.

Sunt mamă și țip la copil pentru că nu mă ascultă.

De fapt, nu are legătură cu copilul decât în măsura în care mă face să simt o emoție puternică, automată, foarte cunoscută mie: simt că nu contez. Orice aș face, nu sunt de ajuns, cât să mă vezi, să mă asculți, să mă iei în seamă.

Când am fost prima dată conștientă de acest sentiment? Când eram copil și auzeam vocea furioasă a mamei: „Nimic nu faci bine!/ Nu ești în stare!/ Nu meriți!”.

Ce a rămas cu mine este un sentiment de rușine care se activează în prezent. Nu mai e mama, dar e copilul, partenerul, colegul sau șeful care îmi spune sau face lucruri care mă ating în interior. E vocea, acum, parte din mine, care spune „Nu meriți!”și care mă face să mă văd fără valoare („Nu contez!”).

Ce fac atunci? Mă fac mică și nu pot decât să țip.

Practic, se recreează, în cadrul terapeutic, dialogul între părțile din noi care s-au organizat în așa fel încât să supraviețuim psihic: partea dominantă, care încearcă să ajute în felul unic învățat (care zice „Iar n-ai făcut bine!”) și partea care trăiește intens rușinea și care se face mică. Dialogul acesta ne este atât de familiar, dar, în același timp, automatizat și inaccesibil pentru a putea face schimbarea și a ne putea simți bine cu noi, cu oamenii importanți pentru noi, cu situații din viață care ne sunt dificil de gestionat.

Emoțiile puternice simțite și adresate în cadrul empatic și securizant al terapiei se pot transforma, iar vocea din interior devine orientată spre schimbare („Merit!”). Această împuternicire este susținută de noua emoție adaptativă activată, o furie bună, asertivă, care face spațiu, care împinge spre resurse și spre împlinirea propriilor nevoi și dorințe.

Când se face liniște în mine, mă simt puternică să gestionez și îndreptățită să ofer și să primesc ce am nevoie.

aura.angheliu

aura.angheliu